Colt albCapitolul 2- LUPOAICA- O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe sanie sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopții începură să se audă urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. Conversația se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La vremea prînzului, cerul se coloră spre miazăzi pînă ce orizontul deveni trandafiriu, marcînd linia pe care rotunjimea pămîntului o pune între însorita lume a sudului şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana de lumină cenuşie mai ținu pînă la trei, cînd se destramă şi ea, iar lințoliul nopții arctice se aşternu peste ținutul singuratic şi cufundat în tăcere.Capitolul 3- URLETUL FOAMEI -Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un cîine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi uitase presimțirile rele din seara trecută, şi cînd pe la amiază cîinii răsturnară sania la un hîrtop, el se porni pe glume.Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o stîncă uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiți să deshame cîinii. Amîndoi erau aplecați peste sanie, încercînd s-o întoarcă, cînd Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupînd-o la fugă.- La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicîndu-se şi uitîndu-se după cîine.Dar Ureche Tăiată o zbughi, lăsîndu-şi urmele pe zăpadă, iar ceva mai departe, pe pîrtie, înapoia lor, îl aştepta lupoaica. Cînd ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintînd cu paşi mărunți, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorințe. Părea că lupoaica îi zîmbeşte, arătîndu-i colții mai degrabă cu bunăvoință decît cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, cîțiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi prudent, ținîndu-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.